– Din rubrica: GENERAŢIA DIGITALĂ –
Un adolescent din Spania, primul caz clinic din lume de dependență de jocul Fortnite.
Eu nu cred că acest copil este un caz izolat, ci doar că părinţii lui au fost suficient de responsabili să ia măsuri. Sunt sigură că există foarte multe alte cazuri similare, care sunt trecute, din păcate, cu vederea. Din comoditate, din lipsa de obișnuință de a merge la psiholog pentru probleme care ne afectează sănătatea psihică, din lipsa de încredere în cadrele medicale șamd.
De curiozitate am aruncat o privire pe un clip de prezentare. Grafica este, într-adevăr, foarte bună; un avatar sare printr-o clădire abandonată şi se luptă cu o sabie laser cu diverşi alţi oameni, zombi sau monştri (nu sunt foarte explicită pentru că am privit clipul doar 1 minut, este posibil ca jocul să fie mult mai complex).
„Bun, mi-am spus. Şi eu jucam un joc asemănător în copilărie. Nu cred că subiectul ar trebui să reprezinte o problemă”. Şi apoi, am văzut ceva ce m-a uimit. Dacă îţi loveşti duşmanii suficient de tare, ei nu mor din prima, mai întăi cad şi se târăsc în faţa ta. Apoi le dai lovitura decisivă şi ei dispar.
SADIC. Absolut sadic. Deja jocul nu mai este despre a îţi distruge inamicul. Este alegerea ta să îl ucizi. Chiar dacă acel zombi nu îţi mai poate face niciun rău, jocul te obligă să îi dai lovitura finală, iar tu i te supui, pentru a obţine elementele ajutătoare ascunse prin cufere. Plus că asta îi poate oferi copilului un fals sentiment că în realitate orice acțiune violentă are un efect limitat (ei bine, de multe ori nu funcționează așa, realitatea fiind mult mai dură).
Există jocuri care dezumanizează şi pot deveni un real pericol pentru copii, deoarece generează violenţă, sau chiar auto-violenţă, precum și izolare socială fizică exagerată. Izolarea este în sine o pedeapsă auto-impusă şi se explică prin faptul că tu, un supererou din Fortnite sau alt joc similar, îţi creezi un avatar şi o lume care evident, nu sunt nici pe departe asemănătoare lumii reale. Consola îţi oferă o lume ideală în care tu deţii controlul suprem. În care mereu îți poți da respawn, astfel să revii la viață după ce alți jucători te-au “mazilit”. Realitatea devine mult prea imprevizibilă şi periculoasă, aşa că preferi să te izolezi şi să te joci de-a Dumnezeu cu alte fiinţe virtuale. Asta duce în final de multe ori și la o lipsă de asumare a realității.
Îmi amintesc de un băieţel care povestea în pauză despre acest joc. Până şi tonul vocii lui era violent, gesturile imitau mişcările avatarului iar cuvintele descriau un univers plin de cruzime şi victorii sângeroase. De asemenea, puteți observa la televizor pe canalele de copii câtă violență au inclusiv desenele animate din ziua de azi: noi am crescut cu Tom & Jerry care se fugăreau inocent în universul Disney, Mickey Mouse și alte personaje minunate ce ne stârneau imaginația socială, acum cei mici cresc cu monștri grotești care trebuie să fie împușcați cu arme cât mai distructive și din care sângele tâșnește ca într-un film de groază. Asta ne dorim pentru copiii noștri?
Nu spun că cei mici nu ar trebui să joace acest joc, ci că ESTE ESENȚIAL să existe niste discuţii între copii şi părinţi referitor la conţinutul consumat de micuți, tema şi urmările sale. Discuţiile deschise şi controlul parental pot opri sau limita adicţia şi îi pot ajuta pe copii să distingă virtualul de real.
Dacă v-a plăcut acest editorial, vă invităm să îl distribuiți pe rețelele de socializare.
Suntem curioși cum vă raportați la acest subiect și așteptăm opinia dumneavoastră în secțiunea de comentarii de la finalul paginii. Mulțumim!
Autor: Gabriela Chirobocia | Un articol marca © HiKiddo.
