“Un om nu-şi poate planifica fericirea. El îşi poate concepe o existenţă echilibrată. Poate lupta şi trebuie să lupte pentru acest echilibru.” (Ileana Vulpescu în “Arta conversaţiei“)
Echilibrul emoțional este critic pentru a obține armonie în viața personală și cu toți cei din jur. Deși deseori fragil, ca urmare a stresului ce afectează în mod direct felul cum simțim și ne reduce limita de suportabilitate a frustrării, există tehnici pe care le puteți utiliza la clasă ori în viața de familie și care funcționează sprijinind copilul și adultul să se liniștească. Scopul este ca micuțul (și părintele) să își găsească echilibrul intern în acele episoade în care este cuprins emoțional de tot ceea ce trăiește, vede, aude, simte, spune sau i se comunică.
Poate un copil de 3 ani să fie responsabil? Cu siguranță! Deoarece omul se naște cu trei nevoi psihologice de bază, neîmplinirea acestor nevoi de bază cauzează conflicte interioare, care produc un viitor adult frustrat, cu suportabilitate mică la factorii de stres. Tocmai de aceea, cu cât aplicăm mai devreme tehnici de echilibrare emoțională, cu atât comunicarea cu copilul este mai eficientă și obținem mai multă informație esențială cu privire la nevoile lui psihologice care nu sunt satisfăcute.
Nevoia de atașament
Teoria atașamentului descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de a forma și întreține legături emoționale puternice față de alte ființe umane. Această teorie a fost formulată și consolidată de psihiatrul de copii britanic John Bowlby și de către psihologa canadiană Mary Ainsworth. Conform teoriei atașamentului, la baza oricărei relații emoționale interumane se află legătura timpurie mamă-copil.
Această nevoie se poate manifesta diferit la copil față de adult, în funcție de rolurile sociale evoluate pe parcursul existenței, sau similar. Atunci când vine vorba de viața personală, tindem să reproducem în cuplu și în relațiile cu copii noștri tiparele familiale din propria copilărie, care ne-au definit personalitatea.
Nevoia de competență
Suntem născuți cu nevoia de a învăța, cu o curiozitate nestăvilită ce ne ajută să cunoaștem lumea înconjurătoare, cu bune și cu rele, ca în final să devenim ființe din ce în ce mai adaptate la contextul uman. Ne dorim să înțelegem și să identificăm constant atât sursele de gratificare de unde obținem beneficii, cât și situațiile care ne pot provoca evenimente neplăcute sau chiar periculoase.
Această nevoie, utilizată și înțeleasă corespunzător, ne poate aduce multiple soluții de rezolvare a conflictelor cu cei mici, și ne poate explica de ce noi în calitate de adulți reacționăm în anumite moduri față de copii noștri sau în plan didactic, față de elevi. Folosind empatia ne putem imagina situații în copilăria noastră când această nevoie de cunoaștere ne-a adus beneficii în relația familială sau stimulată de profesor corect, ne-a ajutat să avem performanțe școlare mai bune la o anumită materie, ori în cadrul unor activități specifice. Putem stimula motricitatea elevilor prin mișcări corelate cu o poezie în timp real, sau la fel, stimula inteligența spațială a micuților prin utilizarea unor figuri geometrice atunci când le povestim despre concepte geografice ori putem să le trezim interesul față de artele frumoase prin oferirea unor stimuli olfactivi (parfum floral la ora de pictură) șamd.
Nevoia de control sau autonomie
Copiii au o mare nevoie de a-și decide singuri propriile acțiuni, de a-și defini (sub îndrumarea adultului, dar nu forțat!) modalități unice de reacție la anumite situații în care sunt nevoiți să ia decizii. Cu alte cuvinte au nevoie de a fi responsabilizați! Copii reprezintă o resursă inepuizabilă de imaginar exotic, mintea lor este un univers infinit în care conceptele adulților și ale lumii înconjurătoare devin amestecate, multicolore, capătă valențe emoționale sau exercită fascinație fără de limite în sinea micuților. O decizie pe care adultul o ia fără să se consulte cu cel mic poate fi dezastruoasă în viața copilului și duce la interpretări periculoase. De asemenea, dacă nu îl liniștim la momentul potrivit, copilul se responsabilizează excesiv în situații extreme precum divorțul părinților, ori atunci când se lovește de un eșec în ceea ce privește performanțele școlare, și își poate asuma mai mult decât mintea lui poate face față. Astfel ajunge la adicții, traume sau incapacitatea de a se integra optim în societate atunci când devine adult deoarece capacitatea decizională nu i-a fost susținută și temperată contextual.
Un educator, precum și un părinte au rolul de a seta limite în libertatea de acțiune a copilului dar mai ales a oferi acestuia siguranța că lumea nu cade pe umerii lui. Fiindcă lumea copiilor este una în care controlul extern se manifestă de regulă într-o singură direcție (de la adulți în jos, și foarte rar invers, echilibrat) această incapacitate de a rezolva situații dificile de unul singur îl poate pune pe copil într-un conflict interior foarte puternic și astfel să își asume consecințele negative ale unor fapte care nu depind în fond, de el.
Adultul are răspunderea de a seta limita responsabilități copilului, echilibrul între posibil și imposibil, prin stabilirea unui cadru în care micuțul să își exercite acel control în limite clar definite, dar totuși să i se ofere posibilitatea unor decizii individuale oferindu-i zone de libertate. În orice micuț există un viitor adult! Neputința micuților în a obține ceva ce își doresc sau în a rezolva situații conflictuale poate cauza paradoxuri și tensiune psihică excesivă asupra vieții emoționale a acestora. Așadar, este important să cunoaștem aceste amănunte cu privire la copilași pentru a putea să înțelegem care este cauza unui anumit comportament și să sprijinim optim dezvoltarea lor.
Tehnica ZONA VERDE (propusă de Daniel Siegel) este simplă și de eficientă în acest scop. În momentul în care copilul, la fel ca adultul, este stresat, supărat sau nervos, el nu mai decodează situațiile logic, așa că „morala” nu este o soluție pentru a ajuta în acel moment. Mai târziu, poate fi de folos, dacă este utilizată și transmisă cu empatie, însă în momentele critice, este nevoie să oferim acestuita iubire, răbdare și implicit integrare. Ce este ZONA VERDE? Este locul în care copilul (sau adultul) se simte în siguranță, este relaxat, are o stare de bine, este mulțumit de tot ceea ce trăiește. Este starea în care copilul poate coopera, în care cele trei nevoi psihologice de bază îi sunt împlinite. Un om care trăiește în zona verde este un om fericit, echilibrat și în armonie cu el și cu toți cei din jur.
Dacă v-a plăcut acest editorial, vă invităm să îl distribuiți pe rețelele de socializare.
Suntem curioși cum vă raportați la acest subiect și așteptăm opinia dumneavoastră în secțiunea de comentarii de la finalul paginii. Mulțumim!
Un articol marca © HiKiddo.
